Broken Hearts

          Part III

       Obosită și terifiată de gândurile ce-i treceau în continuu prin cap, a ajuns în fața unei case impunătoare aflată într-un cartier mare din New York. Se opri brusc și își aruncă privirea către geamul unui apartament de la etajul opt care mai era încă luminat. Surprinsă și curioasă porni întracolo.

       Deși mai urcase acele scări de sute de ori de această dată i se paru diferit. Simțea că cu fiecare treaptă era din ce în ce mai aproape de a descoperi ceva de care îi era frică. Cu cât înainta cu atât inima îi bătea mai tare de parcă ar fi vrut să-i iasă din piept.

       Într-un final ajunse în fața apartamentului, puse mâna pe clanța și ușa se deschise. Intră în apartament și auzi niște zgomote ciudate care veneau dinspre dormitorul ei. Își luă inima-n dinți și se duse spre acea cameră, unde ușa era întredeschisă. Privi înăuntru, iar pentru câteva secunde simți că timpul s-a oprit, iar mii de imagini, de amintiri îi inundau acum mintea. Își dorea să uite, să șteargă totul cu buretele, dar ce văzuse în acea cameră a marcat-o. Cele două persoane la care ținea cel mai mult, iubitul și prietena sa au trădat o... în acele clipe simți cum universul ei se prăbușește, iar cu un țipăt de durere reuși sa-și facă simțita prezența.

      Atunci inevitabilul s-a produs, învăluită în durere și bombardată de scuze care nu-i pot vindeca rănile adânci, se aruncă peste balustradă,  lăsându-și trupul să cadă în neant, lăsând în urmă trei inimi zdrobite.

                                                                     SFÂRȘIT   

Broken Hearts

         Part II

     Plouă... orașul care nu doarme niciodată era bombardat cu stropi mici și reci care cădeau din norii încărcați ce dăinuiau acum deasupra orașului, conferindu-i un aer macabru.

      Metropola era acum mai liniștită decât niciodată, singurul lucru ce putea fi auzit era doar dansul stropilor de ploaie ce alunecau ușor pe asfaltul înfierbântat. In acest timp, în mijlocul unei străzi pustii stătea o femeie care plângea lăsându-și lacrimile fierbinți să-i alunece pe fata estropiata de amintiri. Stătea nemișcată, iar privirea ii era fixată într-un anumit punct. La prima vedere părea a fi o femeie de piatră, nepăsătoare și fără sentimente, dar lacrimile care-i curgeau pe față din ce în ce mai alert ii trădau adevărata identitate. Era de fapt o femeie foarte sensibilă, care a trecut prin momente grele pe parcursul vieții ei, dar care a știut cum să le depășească cu ajutorul unei persoane foarte importante pentru ea, care mereu a ajutat-o, a susținut-o și a sfătuit-o. Este vorba despre prietena ei cea ma buna, care mereu atunci când a avut nevoie i-a oferit o vorbă bună, in umăr pe care sa plângă sau un zâmbet care să-i aline durerea. Ea era cea care o cunoștea cel mai bine, cea care o înțelegea și nu o critica, iar odată cu trecerea timpului ele au devenit din ce în ce mai apropiate, până au ajuns inseparabile.

      La un moment dat au hotărât că  trebuie să  ducă această  relație la un nou nivel, așa c că cea mai bună prietenă a sa a devenit micul ei univers, cea cu care își împărtășea toate intimitățile, care a purtat-o în locuri în care nu credea ca va ajunge vreodată și care ii oferea senzații  neimaginabile. Uneori i se părea că trăiește un vis frumos, din care nu vroia să se trezească niciodată... dar visele nu durează  o veșnicie, așa că micul lor paradis a fost spulberat de o ceartă ce acum i se părea banală. 

       Acu își dorea ca nimic sa nu se fi întâmplat și cu regretul tatuat în suflet se ridică și se îndreptă spre întunericul nopții ce o înghiți.   

Broken Hearts

      Part I

   E beznă... luna își ascunde fața blajina în spatele norilor ce par a fi acum niște grămezi mari de fum cenușiu învăluite de un întuneric macabru. Străzile orașului ce odinioară erau exaltate de mulțimea anonimă sunt cuprinse acum de o tăcere enigmatică... doar un taxi învechit trecând pe o străduță lăturalnică îndrăznește să disturbe simfonia divină a tăcerii. Totul părea mortalizat într-o fotografie veche alb-negru, ce reprezenta imaginea de ansamblu  a unei străduțe lăturalnice, singurul lucru ce dadea dinamism imaginii fiind farurile stricate ale unui taxi vechi ce pâlpâiau în continuu, care pentru o secundă au evidențiat silueta unei umbre nu prea bine conturate; taxiul mergând mai departe, neobsevând-o.

   Simțindu-se ofensată, umbra porni spre cea mai apropiată sursă de lumină (un felinar). Sunetul unor tocuri înalte care mângâiau asfaltul  disturba din nou  acea liniște perfectă pana în momentul in care umbra ajunse sub felinar și se opri instantaneu, scoțând la iveală silueta subțire a unei femei înalte, a carei plete castanii îi alunecau ușor pe umeri, atingându-i pielea catifelată. După felul în care era îmbrăcata parea a face parte din înalta societate, dar  avea schițată pe față o expresie ciudată, ce-i trăda identitatea. Avea fața albă, buzele ii erau de un rosu sângeriu, iar din ochii ei ce păreau a fi două mărgele mari maroni, țâșneau șiroaie de lacrimi ce-i scăldau fața. După aproximativ un minut se retrase din luminiș, si se așeză pe o banca care se afla in apropiere.

    În momentul în care  banca rece îi atinse pielea, resimți atingerea rece a celui pe care cândva îl iubea, cel care o aduse în starea în care se afla. În acel moment mii de amintiri i-au inundat mintea, iÎn timp ce sufletul îi era copleșit de o nostalgie profundă... Își amintea primul lor sărut, prima lor întâlnire, primul "Te iubesc!"...  Toate aceste amintiri îi năvăleau acum în minte ca niște fulgere, iar niște dorințe profunde  îi împungeau acum inima la fel ca niște sulițe... Își dorea cu toată ființa ei să-l vadă încă o data, să-l îmbrățișeze, să-l sărute., să-l simtă... iar gândul că probabil nu-l va ma întâlni  niciodată, că mana lui rece de mort, nu-i va mai mângâia pielea catifelată o făcea sa se sufoce, iar lacrimile nu mai încetau să-i cadă.

    Dintr-o dată privi spre cer și i se păru că și acesta începu să-i plângă de milă. 

  

Reformă

          Hi! Hi! Nu am mai postat ceva de o grămadă de timp, și nu pentru că nu am avut inspirație, ci pentru că am fost destul de ocupata în ultima perioadă, iar în momentele în care găseam o  "portiță de libertate", gândurile mele zburau în diferite părți fără a le putea controla, astfel transmițându-mi diferite stări și sentimente... și asta datorită faptului ca îmi păsa de tot ceea ce se petrecea în jurul meu și acum mi-am dat seama că m-am implicat mult prea mult în niște lucruri care normal nu ar trebui să aibă vreo anume importanță pentru mine...
         STOP! Ce tot fac eu aici? M-am săturat să-mi plâng singură de milă fără a acționa într-un fel sau altul!   M-am săturat să stau ore în șir gândindu-mă la momentele "frumoase" din trecut... gândindu-mă la NIMIC.
          Am acordat puțin din timpul meu prețios meditației,  și am ajuns la concluzia că trăiesc într-o lume rea, o lume în care fiecare luptă pentru a-și atinge propriile țeluri, nepăsându-le de cei care îi înconjoară, o lume care poate fi ușor comparată cu o junglă... Nu asta e lumea pe care mi-o doresc! Nu pot să stau cu mâinile în sân, visând la o lume "perfectă", în timp ce realitatea din care eu provin se autodevorează! Eu trebuie sa schimb ceva!
           Dar înainte de a schimba ceva, trebuie să mă schimb pe mine însămi. Am realizat că pentru a-ți atinge  țelurile, pentru a fi învingător, trebuie sa duci o luptă. E logic, nu? Trebuie să te lupți cu toți cei ce încearcă să  
te îndepărteze de visul tău, să te țină la distanță, unii doar pentru că cred că știu ce e mai bine pentru tine, iar alții doar pentru ca vor "să scape de tine", pentru a-și atinge ei propriile scopuri. 
         Dar în primul rând trebuie să duci o luptă cu tine însăți, o luptă ce constă în autoeducare, autodepășire și mai ales egoism... O luptă ce eu mi-am dat seama ca trebuie începută pentru a ajunge acolo unde îmi doresc.
          Si astfel mi-am propus sa fiu mai încrezătoare in forțele proprii ( mult mai încrezătoare ), sa încerc să îmi expluatez potențialul la maxim, sa fiu mai dură, mai egoistă și cel mai important să nu îmi pese de părerile celorlalți...OK, orice "sfat" sau părere fie pozitivă sau negativă sunt binevenite, dar de acum acestea nu ma vor afecta sau influenta in niciun fel, de acum voi face doar ce cred ca e mai bine in primul rând pentru mine și apoi pentru ceilalți.
         Si așa începe transformarea... asta nu înseamnă ca uit tot trecutul meu, șterg tot cu burtele si o iau de la început. Mi s-ar părea exagerat să   fac ceva kind of, nu stiu, șterg toate postările in care vorbeam despre sentimentele mele pentru a-mi ascunde sensibilitatea... No way! Asa eram eu in trecut ( cu capul in nori ) si toate acțiunile, sentimentele, trăirile etc. din trecut m-au ajutat sa ajung in prezent! (cu picioarele pe pamant).

Abis

     Mii de priviri fotografiază  imaginea corpului meu învăluit în umbre. Merg în continuare cu capul plecat și mintea amorțită, nepăsându-mi de privirile ce îmi schițau în mintea lor fiecare mișcare. Mă simțeam la fel ca o marionetă ce nu poate să își controleze propriile mișcări, a cărei existență depinde numai de cel care trage sforile în spatele cortinei. Brusc, mi-am ridicat capul și am privit ochii persoanei care stătea înlemnită în fața mea... Ma așteptam ca în ochii acestei persoane să îmi regăsesc propria imagine... Dar, în momentul în care privirile noastre s-au conectat, am descoperit o nouă lume, o lume fascinantă și plină de mister. Pentru câteva fracțiuni de secundă simțeam cum o forță dintr-o altă galaxie mă atrage spre ea... Mă simțeam ca și cum aș fi la capătul pământului, acolo unde albastrul marin se contopește cu cerul turcuaz, deschizând o poarta către abisul care pentru câteva secunde mi-a capturat toate sentimentele.

                                                                                            P.S.: postare inspirata de I.M.

I miss you!

     In zadar tind sa cred ca nu imi mai pasa, dar nu e asa de usor cum cred eu. Daca nu mai simt nimic de ce fiecare gand imi zboara spre tine? De ce cand vad anumiti anonimi pe strada sunt invaluita de o senzatie ciudata care ma face sa cred ca esti tu? De ce inca mai astept?...De ce???

     Pentru ca imi lipsesti... Imi lipsesc clipele minunate petrecute impreuna, imi e dor sa te aud alintandu-ma, imi e dor de locul nostru pe care desi il vad zilnic, nu e la fel fara tine, imi e dor pana si de momentele penibile ce uneori imi inunda mintea. Dar cel mai mult imi lipsesc momentele in care  lasam tacerea "sa vorbeasca" in locul nostru, invaluindu-ne intr-o mantie de mister si placere, ce ne contopea unul cu celalalt o data ce buzele noastre se atingeau.
     Toate aceste lucruri au ramas intiparite in mintea mea la fel ca niste poze intr-un album, pe care involuntar le port mai mereu in gand, care  desi cu trecerea timpului vor  fii date uitarii, ele au conlucrat la "amenajarea" unui loc special al tau in inima mea... Chiar daca nu te iubesc, recunosc ca tin la tine neconditionat.
      P.S.:  Iti multumesc pentru tot ce mi-ai oferit, chiar daca acum sufar din cauza acestui lucru, nu regert nimic...Sper doar ca timpul sa distruga ceea ce tu ai creat.

Happiness

     Fericirea e ca un fluture, cu cat il vanezi mai mult, cu atat te va ocoli mai mult, dar daca tu iti indrepti atentia spre celelalte lucruri, ea va veni si se va aseza usor pe umarul tau...Deci, chiar in momentul in care crezi ca nimic nu poate sa mearga mai prost si simti cum esti complet cufundat intr-un abis, bantuind prin incertitudine, fericirea se va "izbi" de tine...Fericirea e imprevizibila.
     Fericirea poate fi considerata un medicament ce vindeca ranile adanci, ranile care credeai ca le vei purta in adancul sufletului pentru eternitate...Si acum, acele rani au plecat si s-au ascuns. Datorita cui?...Datorita fericirii, care imprevizibil s-a transfigurat intr-un "Secret"...Si acum ar fi momentul  sa ne abatem de la povestea generala, si sa ne axam asupra adevaratei povesti...povestea mea.
       In acele momente, nu aveam nimic in cap, doar ideea de a ma resemna...Mergeam pe strada, cu sufletul si mintea cufundate in besna tristetii, iar trupul ascuns in matia neagra a noptii...Eram singura, doar eu si cu mine(umbra mea), bantuind prin incertitudinea noptii (la fel ca in povestia generala)...Nu, nu eram singura! Am obsevat asta abia cand am vazut ca umbra mea supla si trista este insotita de o umbra mai mare, misterioasa, ce pasea nesigur...Dupa cateva momente, mi-am dat seama ca umbra misterioasa si posesorul acesteia au fost alaturi de mine tot timpul, dar eram preocupata, neobsevandu-i. Dupa cativa pasi facuti indarat, prin tunelul noptii invelit in frig si tacere, inevitabilul s-a produs...Am observat mana umbrei, ridicandu-se si foarte incet si delicat, tragandu-ma spre ea...In acel moment am putut sa observ doi ochi caprui, aprinsi invaluiti in cristal. O data ce privirile ni s-au contopit, totul a venit de la sine...Pot sa spun ca atunci, acolo, a luat nastere unul dintre cele mai profunde momente din viata mea...Eram atat de surprinsa, inacat fiecare secunda mi se parea o eternitate, dar cu toate astea imi doream ca acel moment sa nu se sfarsesca niciodata...Si toate aceste mici sentimente au fost create doar de un sarut inocent...dar, mai multe astfel de saruturi au dat nastere unui SECRET.
       Eram extrem de fericita, deoarece datorita acestui "secret", ranile mele au fost date uitarii, iar eu ma simteam ca un nou nascut, fiind extrem de fericita, datorita acestui secret, de care, initial credeam ca nu imi voi mai aminti prea curand. Dar, inevitabilul s-a produs din nou...facandu-ma de data aceasta sa fiu foarte confuza, dar fericita...
         Deci, fericirea nu te anunta cand vine, ea mereu te surprinde. Nu vreau sa mai am un "deja vu", asa ca voi lasa ca lucrurile sa vina de la sine, dar cu toate astea mi-as dori ca aceasta poveste sa se incheie cu:"TO BE CONTINUED".